apa,

un dus rece, o baie buna














uite Marta, nu e Marta

Sobreviviente

M-am trezit brusc. Si-mi propusesem sa dorm astazi pâna târziu. Mi-am pornit cutia si am recitit articolul lui mister A. un idealist care încarcat de bune intentii, isi urmeaza visul de a pune umarul la eradicarea durerii si saraciei lumii. Si mi-am pus Pavarotti, Ave Maria de Schubert. E felul meu de a cere iertare, de a ma disculpa, ca nu-mi da mâna sa iau de la ai mei sa alin suferinta celor mai în nevoie.

Si apoi, îmi spun ca fac ce pot. Si daca ajut macar familia mea, alin macar o parte din suferinta lumii. E mai usor sa privesc doar ìn ograda mea, sa ma fac ca nu exista suferinta atâtora în lume. Un timp mai urmaream cazurile disperate prezentate la televizor. Mi se parea atât de penibila prezentatoarea programului îmbracata dupa ultima moda, cerând ajutor în numele acelor, cei drept cu adevarat nevoiasi. Cristi Tabara are cel putin credibilitate. Si totusi nu m-am îndurat sa trimit niciodata un ban la acestia, pentru ca m-am gândit la ai mei. Daca voi putea sa le mai trimit o suta de euro la ai mei, poate îsi vor cumpara în sfarsit o masina de spalat automata, si nu va mai spala mama cu mâna, cu articulatiile ei umflate de reumatism, sau voi mai alina tristetea copilului meu, care nu se poate bucura de tineretea lui fara bani în buzunar, lucrànd pe bani de nimic , sau sotul meu va mai putea sa cumpere niste materiale de constructii, ca sa mai înaintateze un pic cu constructia casei. Sa se simta util si sa uite ca nu mai are loc de munca. Si cât am avea de platit manopera daca nu ar face el totul.

Toata viata i-am ajutat pe copilasii flamânzi, de pe strada. Veneau la magazinul nostru, la prima oara si-mi cereau de mâncare. Si asta zilnic. Si de fiecare data le dadeam sau pufuleti sau napolitane. Isi lasau plasutele la noi, si începeau cersitul. La sfàrsitul zilei îsi faceau cumparaturile sa duca si ei acasa mancare si tigari la parinti. De ei îmi era mila. Pentru ca cresteau fara sa urmeze o scoala, fara ca mai apoi sa-si poata ei depasi conditia sociala. Si-mi aduc aminte de Gusti , tiganul care lucra pentru baiatul care distribuia apa minerala. De atâtea ori l-am dus sa ne ajute la casa, platindu-l bine, si de atâtea ori mi-a cerut pe datorie, si nu m-am gàndit o clipa ca nu-mi va plati.

Daca as fi fost barbat, necasatorit, fara obligatii, poate as fi urmat calea voluntariatului. Admir aceste persoane. Dar eu sunt prea prinsa ìn plasa mizeriei cotidiene personale. Eu, eu... Suna atât de egoist, ca ma simt jenata. De aceea cer iertare în gând, celor care nu au. Si-ti multumesc tie Doamne ca-mi dai putere sa merg ìnainte. Si-ti multumesc ca mi-ai dat deznadejdea din anii 2004-05 când am hotarat sa ies eu în lume. Consider ca tot raul e spre bine. Si eu nu mi-am pierdut niciodata speranta, desi am fost atàt de desnadajduita. Am supravietuit!

Ma gândeam acum cum ar fi fost sa-l fi luat un autohnton de guler pe Mister A. sa-l ìntrebe ce a facut de a ajuns medic si a ajuns sa profeseze în tara lor, iar copii lor nu pot sa o faca. Chiar daca acum el lucreaza ca infirmier, sau paramedic? Ce penibil ar fi fost, nu?

Si-ti multumesc Doamne ca nu m-ai facut chiar asa de suferficiala. Ca mi-ai dat suflet sa pot sa împart cu cei din jurul meu.

Ce am vazut eu din Milano

Am terminat în mare curatenia ìn casa Enmei. L-am ìmbracat pe señor Tomas, care se trezeste de obicei la ora prânzului si i-am tinut companie în bucatarie, pâna când s-a plictisit si a cerut sa fie dus în living, la sofaua lui. Am sunat-o pe Doña Carmen, sora dânsului, ca sa o felicitam de onomastica care trecuse ieri, si am facut o baie în piscina comuna, în compania Martei si a celorlati copii din curte.

Pluteam pe apa privind cerul , lasându-mi gândurile în voie. Serile trecute, plutind tot asa, priveam zborul lin al pescarusilor. Ma gândeam :- Doamne ce frumos e. De-as putea si eu sa zbor, sa ma las în voia vàntului si a valurilor. Sa vad marea din alta perspectiva. Nu m-as mai satura sa strabat distantele ìn cautarea altor si altor valuri care sa ma legene.

În apa, formele mele mai mult decât rotunde, îsi pierd conturul. Nu mai am aceea neplacuta senzatie de supraponderala, nu ma mai vad ìn oglinda, sunt ca o pana plutind pe suprafata apei. Nu mai exista vesnica culpabilizare. Sunt eu, celalalt eu. Cea care viseaza, cea care are aceleasi trairi intense ca oricare alta femeie. Ma simt senzuala si ma simt bine cu mine însami. Apa ma îmbratiseaza si-mi alina dorurile. Dar ma trezesc repede la realitate. Visele nu prea îsi au loc ìn viata mea...

... Si asa îmi eliberez mintea de balastul viselor. Si ma concentrez la ziua de azi, la cea de mâine. Nu am timp sa visez. Intru ìn cotidian... Ce mai am de facut, pe cine mai am de servit. Si asa vine seara, si pot sa am timp numai pentru mine. Si pot sa reiau firul povestii.

Deci, ajunsesem la Milano. Hotel,etaj sapte, caldura sufocanta, oboseala, spaima. Urma o zi decisiva. Puteam sau nu, sa trec neobservata într-o gara cu atâtia carabinieri. Aveam timp la dispozitie sa fac un tur al orasului, dar nu-mi permiteam sa mai cheltui si cu lasatul bagajului, si cu mijloace de transport. Si apoi într-o zi torida de vara, numai sa ma plimb nu aveam chef. Asa ca , la fel ca ìn Roma unde petrecusem 12 ore ìntr-o autogara, asa am stat si ìn Milano. În gara.

Deci am predat cheile de la camera de hotel pe la 12 si m-am ìntors ìn gara plina de turisti. Aveam sapte ore si jumatate de asteptat. Mi-am mai cumparat ceva fructe, ceva de baut, tigari. Gara, cu peroane acoperite, era un cuptor ìncins. Copertinele de sticla parca încingeau si mai tare aerul statut. Am fost de cel putin patru ori sa-mi schimb hainele. Cu bagajele dupa mine. De altfel, renuntasem la multe din hainele primite, doar ca sa trec cât mai neobservata. Sa par o turista obisnuita. Desi eram convinsa, ca eu nu aveam dezinvoltura fireasca a acestora.

Nu o data am vazut carabinieri ìnsotind persoane, cu haine mai umile. Am intrat ìn vorba cu turisti. O americanca cu copii, un tânar informatician din Trento. Mai mergeam la toaleta sa ma mai schimb.

În sfârsit, dupa atâtea ore de asteptare, trenul meu a tras pe peron si am urcat. Nu stiam eu ca-mi vor cere la urcarea ìn vagon, pasaportul. Era cei drept vagon de dormit clasa întâi. Cum pe mine Lina m-a platit abia cu o seara ìnainte sa plec, gasisem biletul cel mai scump. Asa ca am urcat. Nu s-au uitat în pasaport. Glumea cu mine conductorul, si nu s-a mai uitat. Dar pentru mine riscul era si mai mare, pentru ca la politia de frontiera luau pasapoartele la verificat. Poate am avut noroc ca era noapte. 14 ore a durat calatoria, sapte opriri, doua frontiere. Nu prea am dormit, parca numaram minutele cu care reuseam sa ma îndepartez de Italia.

Mai trecea o gara, si pe mine nu ma dadeau jos din tren. Ce usurare cànd am trecut frontiera Spaniei. Am mai calatorit vreo trei ore, si în final am ajuns la Barcelona. Fericita. Surprinsa ca gara imediat ce coborau calatorii, era evacuata. Nu ca la Milano. Nimeni nu avea voie sa ramâna pe peroane. Am iesit într-o antesala cu câteva ghisee. Sa-mi cumpar bilet pentru mai departe.
Consultasem mersul trenurilor, si era un tren peste doua ore, altul peste alte doua ore, si asa mai departe. Cer bilet si nu vroia sa-mi dea. Ce întelegeam eu în spaniola. Într-un târziu am înteles ca nu aveau locuri. Ca doar nu se calatoreste ca la noi si în picioare. Ce era sa fac. Voi astepta trenul de sapte seara. Era ora 10 aproximativ.

I-am sunat pe Bimbi si Andrei, care asteptau sa le spun ca am ajuns cu bine. Când le-am spus ca-mi cumparasem bilet si trenul era abia la sapte seara, mi-au spus sa urc asa, fara biletul cu loc si sa fac pe proasta. Eu, cu frica Italiei ìn mine, cu bani putini, cum sa urc? Mi-au zis sa caut o autogara. Usor de zis.

Mi-am luat bagajele, pe care de altfel, nu puteai sa ti le abandonezi pe teritoriul garii, pentru ca asa erau masurile antiteroriste. Mi se parea la vremea aceea inutil. Azi înteleg. Atentatele teroriste.

Deci, cu aceleasi bagaje, mai mult târate, am ajuns la o intersectie mare, unde am vazut chioscuri de ziar, si mai pe italiana, mai pe engleza am spus ce caut. M-au îndrumat si luànd autobusul, am ajuns pe aproape. Am mai mers pret de vreo zece minute, si dupa niste cladiri, am dat de o autogara. M-am uitat la directiile de mers, dar niciuna nu mergea catre Vinaros. Luasem ìn final un al doilea bilet, de data asta la o cursa de autocare, care mergea catre Castellon. Mi-am sunat iar prietenii. Astia, nervosi ca nu stiu sa ma descurc. Deci am urcat într-un autocar care urma sa ma lase la Castellon. La 70 de kilometri de destinatia mea.

Pe drum autocarul avea statii. Asa, am început sa ma rog de sofer, ca eu trebuie sa cobor mai aproape de Vinaros, ba chiar l-am târat cu mine la telefon , sa vorbeasca el cu fiul prietenilor mei, si ìn final, înmuiat a mai facut o alta escala, la area de serviciu Benicarlo. Nu întelegeam eu de ce nu poate sa ma lase ìntr-un oras care era pe traseu dupa parerea mea. Pai noi circulam pe autostrada. Si autocarul meu nu avea oprire programata unde vroiam eu.

În final, i se facuse mila, si m-a lasat la Benicarlo. Am sunat la prieteni si acestia mi-au spus ca vor veni ìndata ce terminau orele de serviciu. M-am asezat si mi-am tras sufletul.

Bimbi si Andrei chiar au venit, dupa vreo o ora. M-au dus acasa la ei, m-am schimbat, nu m-au lasat sa merg direct la spitalul unde era doamna Rosa internata, decât dupa ce am facut o baie în mare. Si mi-am preluat chiar ìn seara aceea serviciul, nu înainte de a-mi suna familia, comunicându-le ca sunt în Spania.

drac, dragon ìn valenciana

drac

Calatorind spre Spania

Nu aveam de gând sa scriu astazi, pentru ca sunt prea revoltata pe prostia unora. Si ca de obicei trebuie sa înghit, sa-mi musc limba sa nu spun cu voce tare ce gândesc. Am facut-o de atâtea ori în viata mea , ca am ajuns probabil sa am limba plina de cicatrici.
De asta ajunge omul sa tot vorbeasca în sine, si sa nu-l lase gândurile în pace. Ignoranta bat-o vina

Îmi pun castile si dau drumul la muzica. Nothing else matters - Metallica, e buna ca sa ma aduca la gânduri mai bune. Ma inalt pe deasupra tuturor vulgaritatilor din jurul meu. Si ajung din nou ìn Italia.

Am avut norocul sa cunosc si persoane de o bunatate si daruire de sine extraordinare. Cristina Palmieri, profesoara de limba si literatura italiana la o scoala din Citta della Pieve. Ce suflet avea femeia asta. Avea cam aceiasi vârsta cu mine. Înalta si slaba, frumoasa dar prea timida.

Divortata, cu o fata studenta la Perugia, frate profesor universitar tot la Perugia, si o mama foarte bolnava, pe care o îngrijea cea mai buna prietena a mea. Locuia în Moiano, la vreo trei kilometri de Pò Bandino. Mama , bolnava de osteoporoza, suferea cumplit. Avea toate extremitatile deformate de boala, o umbra. Cristina traia numai pentru mama ei. Ibi, prietena mea nu trebuia sa faca totul singura. Cristina era si ea prezenta.

Între orele de la scoala, ore gratuite date tuturor emigrantilor care aveau nevoie, voluntariat la Crucea Rosie, ea mai avea putere sa dea o mâna de ajutor si la îngrijirea mamei sale, desi platea o persoana ca sa faca asta.

O aducea de multe ori pe Ibi la mine, când aceasta nu mai rezista psihic, la ore de seara, numai ca sa fie bine. Revenea dupa o ora, timp în care Ibi îsi mai revenea. Buna mai era. Si eu m-am ìnteles bine cu ea. Îmi daduse chiar carti de gramatica ,special editate, pentru noi emigrantii.
Îi facuse toate documentele lui Ibi. Chiar contract de munca.

Nu mai eram acolo când murise mama ei, nici Ibi nu era, pentru ca tocmai plecase într-o vacanta de zece zile, acasa. la nunta feciorului ei, mi se pare. Chiar daca murise mama ei, nu a abandonat-o pe Ibi. I-a terminat actele si i-a gasit un loc de munca chiar mai bun decât avuse la ea.

Cine nu a trait ca noi nu va ìntelege, ca sunt momente în care nu mai suporti stresul. Boala si suferinta îsi pun amprenta si pe tine, cel care traiesti 24 de ore în preajma ei. Plus ca noi mai aveam si propriile noastre motive sa fim triste si deznadajduite. Deci venea Ibi la mine sa se descarce. O cunosteam de acasa. destul de vag, ne stiam, ne vorbeam. Nu stiam mare lucru despre ea pentru ca nu fusesem decât cunostiinte, nu prietene.

Stau de multe ori si ma gândesc la cuvântul amiga în spaniola, amico în italiana. Ei înteleg prieteni, dar la noi sunt doua expresii total diferite.

Amic, care pentru mine este doar o cunostiinta cu care te cunosti , dar nu împarti confidente si prieten, care este alaturi de tine, la nevoie.

Deci Ibi ajunsese sa fie prietena mea, si chiar daca uneori ne-am mai suparat, va ramâne pentru mine o persoana, care la nevoie este alaturi de mine. Deci, de ea mi-a parut rau ca ma despart, când am plecat.

Cu ea m-am tot sfatuit cum sa fac sa ajung în Spania. Rugasem pe prietenii mei, Bimbi si Andrei sa-mi faca o invitatie si sa mi-o trimita prin fax, ca sa pot avea o minima sansa sa nu ma retina carabinierii ìn cazul în care m-ar fi legitimat pe drum.

Am plâns, stiind ca va trece mult timp fara sa ne mai vedem. Ne-am cerut iertare pentru cuvintele pe care ni le-am spus la suparare.

Cum spuneam, pasaportul meu nu era în regula. Fiind noi, românii, înca extracomunitari, eram doar o clandestina. Nu puteam sa calatoresc cu avion, si nici cu autocarul nu am avut curaj, gândind eu ca îmi vor cere pasaportul la cumpararea biletului, si asa si era. Deci m-am dus la gara din Chiusi si am cerut bilet pentru a doua zi catre Barcelona. Nu mi-au pus nici o piedica, mi-au dat bilet cu schimbare la Milano. Pe a doua zi la ora 13, mi se pare. Costa o avere pentru mine, care bani aveam putini.

Lina ma platise abia ìn ultima seara, când dupa vreo patru- cinci zile de cautare, gasise în sfârsit o înlocuitoare pentru mine, pe care trebuia sa o si instruiesc cu regulile casei. Biata moldoveanca, ce speriata era , si ce greata avea. Niciuna nu ne închipuim la prima iesire calvarul ce ne asteapta.

Deci eu urma sa plec a doua zi, pe la ora prânzului. Nu era cine sa ma duca, asa ca au facut-o rudele noii venite, bucurosi ca îi gasisera loc de munca. Doar nu putea sa ma conduca Lina. Si abia cu o saptamâna în urma nu m-ar fi dat pentru niciuna la schimb.

Dar asta e, fiecare vede numai interesele lui. Si eu la fel. Trebuia sa plec, sa fiu cum se zice deschizatoare de drumuri pentru copilul meu. Nu puteam sa-mi las puiul sa plece singur în alta tara. Eu sa fiu în Italia, si el sa plece singur catre Spania, pentru ca deja rabdare nu mai avea.

Îmi cumparasem deci bilet cu schimbare la Milano. Biletul fusese 330 de euro si eu mai aveam cam 100 în plus la mine. Ajunsa la statia de tren, am avut parte de o ultima surpriza placuta. Dintr-un tren care venea dinspre Sienna, a coborât Vittoria, o domnisoara din vecini, cu care ma întelesesem foarte bine, si care fara sa-i cer, a ramas cu mine pâna la venirea trenului meu, care deja avea ìntârziere cam 45 de minute. Chiar îmi facuse surpriza de a-mi scrie càteva rânduri, pe care urma sa le citesc în timpul calatoriei. Atmosfera era tensionata. Îmi venea sa plâng, si nu vroiam. Îmi venea sa ramân , dar nu mai aveam unde.

Si trenul avea deja întârziere ... Eu trebuia sa schimb trenul în Milano, si aveam doar 55 de minute diferenta între un tren si altul. Deci nu începea sub cele mai bune auspicii noua mea aventura. Ai mei , acasa nu stiau nimic. Nu spusesem nimanui ce intentionam sa fac. Nu vroiam sa stea cu sufletul la gura. Oricum aveam sa aflam în curând statia de destinatie. Putea sa fie Spania, sau cum am mai spus, foarte usor putea sa fie Romània. Zilnic erau expulzati atatia emigranti din Italia si din Franta. Doar aratau atatea documentare cu noi, imigrantii prinsi ìn trenurile spre Franta.

Eu luasem decizia sa încerc marea cu degetul. Deci îmi începusem deja calatoria. Trenul ìn loc sa recupereze întârzierea, a mai facut câteva minute în plus. Ce stiam eu ca în Italia trenurile au cel putin o ora ìntârziere. Dar trebuia sa stie cel care-mi daduse biletele la ghiseul din Chiusi. Nu-mi spusese nimic.

Calatoria a durat vreo cinci ore, infernale pentru mine. Când mai aveam vreo jumatate de ora pâna la Milano, panicata, am ìndraznit sa vorbesc cu seful de tren, sa vad ce posibilitati am.

I-am aratat biletul spre Barcelona, si incredibil, acesta s-a pus în contact cu gara din Milano, pentru a retine trenul ìn statie pentru mine, o calatoare anonima. Am ajuns în gara Milano la 20.05. Trenul catre Barcelona tocmai iesea, si dealtfel era pe o linie la destula departare de a mea.

Fusesem din timp informati de pe ce linie pleca, si seful de tren ma instruise pe unde sa o iau. Fugeam dar nu mai avea ce prinde. Asteptase 5 minute si plecase. Era un tren international.

M-am asezat pe o banca. Nu mai aveam putere nici sa plâng. Analizam. Ce puteam sa fac? Bani, putini. Unde sa merg sa cumpar un alt bilet cu 100 de euro. M-am învârtit vreo o ora pâna am vazut la un moment dat - Atenzzione al cliente- mi se pare. Mi-am luat inima în dinti si m-am pus la rând. Carabinierii misunau peste tot.

Mi-a venit rândul si am spus ce mi s-a întâmplat, umila si speriata... Pentru ei eram un client oarecare. M-au dat pe mâna unei domnisoare. A facut proces verbal de constatare. Nu era vina mea ca pierdusem trenul. Aveau ora la care intrase trenul în Milano si ora la care plecase celalalt înspre Barcelona. Nu stiam la ce sa ma astept. Intr-un birou de functionari în strainatate, mai ales în Italia de Nord , te astepti la orice. Nu agreaza cei din Nord nici pe conationalii lor din centru, ce sa mai vorbim de cei din Sud. Stiam de la vecinii din Pò Bandino, care lucrasera în Nord, si fusesera toata viata discriminati. La pensie se întorsesera acasa, la Pò Bandino.

Domnisoara, draguta mi-a oferit bilet de tren catre Barcelona, la alte ore, sau pe alte rute, dar toate aveau schimbari. Una sau chiar doua. Mintea mea analiza. Stiam ca am mai putine sanse de reusita daca, cobor în gari, pentru ca erau doua frontiere de trecut. Si asta însemna ca pe lânga politia obisnuita, mai era si cea de frontiera, deci mai multe riscuri.

Mi-a propus si obtiunea de a-mi da un bilet la acelasi tren international, direct, dar pe a doua zi, la aceiasi ora. Ma gândeam cu groaza la ce voi face 23 de ore în Milano, fara bani de hotel. Si mai ales noaptea, ca deja trecuse de 9 seara. Spre surprinderea mea,tot ea, adica caile ferate italiene, mi-au retinut camera la un hotel apropiat, pe cheltuiala lor. Rasuflasem usurata. Pe moment situatia era oarecum rezolvata.

Mi-au aratat pe unde sa o iau, si am plecat la hotel, cu hârtiile primite de la domnisoara din gara. Ajunsa la hotel, care era foarte aproape de gara, m-au cazat într-o camera cu fereastra spre curtea interioara. Pe drumul spre hotel, am sunat de la un telefon public ìn Spania si la prietenele din Italia sa le spun ca înca sunt tot pe teritoriu italian.... nu aveam telefon mobil, nici atât nu au vrut sa-mi dea Lina si Faenzo, telefonul acela vechi cu cartela. În Italia nu poti , tu un strain sa-ti cumperi o cartela cu numar, ca la noi, si eu telefon mobil nu-mi luasem cu mine din tara...

Dar viata merge înainte, ne spunem noi a paguba, la fel si calatoria mea...

rasarit

Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...4

Ard de nerabdare sa scriu, pentru ca altfel nu as mai putea sa-mi ìnchipui zilele. Fraze si cuvinte staruie sa iasa din locurile ascunse ale fiintei mele. Ma trezesc noaptea cu gandul de a porni calculatorul, de a mai scrie. Mi-e frica ca mâine nu-mi voi mai aminte. Apoi ma linistesc, fumez o tigara, doua, si-mi impun sa dorm. Nu conteaza daca acele cuvinte se vor asterne pe ecranul alb. Ele, gândurile, fac parte din esenta mea. Mai devreme sau mai târziu vor ìncolti din nou.

As putea sa umplu carti cu tot ce am trait în Italia. Frumusetea Toscanei, caci eram atât de aproape de ea, nu-mi era necunoscuta. Dar am simtit-o vibrând în mine. Fusesem de doua ori la cules de ciuperci, într-un loc încântator, Salci, sat abandonat, ìntre dealuri; fusesem la cules de castane cu Mirela, la vreo 50 de kilometri de Citta della Pieve, înspre muntii, dincolo de care era marea. Aproape saptamânal mergeam în compania lui Antonieta, Ana, Mario si Iris, pe cararuia din padure, pâna sus, pe platou. Nu era mult de mers, vreo 20 minute. De pe platou, cum ìi spuneam eu vedeam pâna departe, lacul Trasimeno, cu insulita cu tot si localitatile din jur. Frumos.? nu.. ireal de frumos as spune. Proprietatile, podere, razlete, cu pajisti amenajate, cu vile restaurate în stilul atât de caracteristic toscanei. Se aloca bani frumosi resturarilor în Italia. Bani din bugetul statului. Proprietarii fac pe cheltuiala lor, iar statul dupa terminarea lucrarilor, le deconteaza parte din cheltuieli. Vor cu orice pret sa pastreze nealterat aerul de vechi, atât de cautat de turisti.

Daca pentru Spania, palmierii sunt emblematici, pentru Italia sunt pinii. Si azi ma fascineaza, cu coroanele lor rotunjite.
Campurile largi, linistea, casele înconjurate de pini subtiri si lungi. Mult caramaziu, ziduri vechi, stradute înguste, si iar liniste. Atâta liniste, ìncât uneori îmi venea sa-mi iau câmpii. Acolo nu existau certurile pe care le vedeam eu în filmele anilor 60. Nu erau tineri, decât foarte putini, copii din tot cartierul cred ca erau mai putin de zece. Numai batrâni.

Nu puteam sa-mi pun un pantalon scurt, pentru ca nu se cadea. Faceam câteodata plaja, pe terasa acoperita pe margini cu cearceafari, asta ca sa nu trezesti banuieli ca ai vrea sa furi barbatul vreuneia.

O data am montat un dulapior de pastrat pantofi, ce si-l cumparase Vania, si din neatentie, râdeam ca doua proaste, am asamblat ceva gresit. M-a vazut Faenzo cautând printre sculele din garaj, si spunându-i faza, mi-a aruncat ca nu e nevoie sa fii inginer, ca sa citesti o schita simpla de asamblare a unei mobile.

Am înghitit în sec. El avea 4 clase, terminate cu greu. Nu-l subapreciam pentru asta. Dar am învatat o lectie în plus. Nu spune ca ai scoala. Nimic mai penibil decât sa fii servitoare scolita, la parveniti. Altadata, uitându-si cheia ìnchisa în broasca de la usa, le-am aratat ca nu trebuie sa fii hot ca sa poti deschide o usa, scotându-le cheia cu o sârma pe sub usa. Vroia deja constructorul sa-si demonteze tiglele de pe acoperis ca sa nu sparga usa.

Dar erau atât de rapizi la pusul faiantei si gresiei, el si fiul lui, ca nici pâna azi nu am mai vazut asa ceva. Si tot ce au realizat, a fost prin munca cinstita.

Ieseau vineri si sâmbata seara sa manânce în grup, sau sa danseze iarna, invariabil aceleasi perechi. Îsi programau concediile în acelasi grup, cotizând lunar, ca sa le fie mai usor. Mergeau o saptamâna la schi, ìn Trentino, si faceau lungi plimbari pe bicicleta sau pe jos, zilnic. Ba Lina mergea de doua ori pe saptamâna la sala de gimnastica, ca sa slabeasca.

Toata lumea facea plimbari, pentru sanatate. Ajunsesem si eu sa ma trezesc, la 6 dimineata, sa fac o plimbare de o ora. Chiar sa alerg. Dimineata mergeam cu Vittoria, Enja, si mama Vittoriei. Seara cu batrânii. Enja, stiu ca mi-a dat 30 de euro, spunând ca voi avea nevoie pe drum. Cu forta.

Am scris chiar si un articol la un ziar local. Îmi ceruse un vecin, cu care vorbeam despre literatura universala si despre muzica clasica. Într-o jumatate de ora îi scrisesem un articol despre viata noastra a emigrantilor. Bineînteles ca el revizase textul si ortografia, dar lasase aproape toate cuvintele mele. A fost o surpriza nu prea placuta pentru sefii ei. Îmi depasisem statutul, de servitoare dobitoaca. Fata Linei, asistenta la urgente, într-un spital apropiat, nu ma prea agrea. Frumoasa si aroganta. Nu putea sa coboare la nivelul servitoarei. Dar nici nu am cautat prietenia ei. Ce putea sa-mi ofere?

În schimb am iubit-o pe Antonieta, ca pe mama, sau mai degraba sora mea. Pe Vania la fel, si am fost prietena cu profesorul care-mi dadea carti sa citesc. La misto ma întrebase, sa ma verifice. cât este sin 30 de grade, sau ce înseamna înscrisurile de pe tricoul meu. Sa-i traduc din engleza.

Ne contraziceam cu cei de pe acolo pe tema comunismului. M-a frapat o data un tip, la supermercato , care avea o zvastica nazista , enorma, de aur masiv, la gât. Mi-e îmi placea de Berlusconi. Abia astazi înteleg abisul între aceste doua partide. Comunistii, socialistii de o parte, fascistii, popularii de cealalta.

M-au iubit unii, si le parea foarte rau ca plec. Altora le era indiferent...

Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...3

M-a ridiculizat ieri, ginerele lui señor Tomas, aruncându-mi în zefleamea comentariul ... - daca ai fi lucrat cu sapa la câmp nu mai aveai timp sa te ocupi de prostii !... fara comentarii... îmi spun în momente de astea ca nu merita sa raspund, pentru ca o vorba aduce alta, si se creaza un conflict inutil, din care cea pagubita pot fi numai eu.

Si apoi, ajunsesem sa spun în Italia, ca nimic nu ma mai poate umili, numai saracia, si disperarea din privirile celor de acasa. Nu mai las sa ma raneasca cuvintele sau gesturile nimanui. Imi stiu interesul.

revenind la Po bandino...

Settima, nu avea saracuta de ea decât scaun provocat cu plante medicinale. Tot a patra zi , dimineata lua aceste prafuri, si urma o zi în care intestinul îi elimina fecalele. Groaznice zile. de multe ori nu terminam bine de curatat si aruncat la container scutecele murdare, ca o auzeam cum ma striga... - Giulia, m-am cacat din nou. Se putea întâmpla si de sase ori în ziua respectiva.

Dar celelalte zile erau mai bunicele. Eram ochii si urechile Settimei. Ma întreba ... ploua?... cum e cerul?... a venit Lina?... a plecat Lina?... ce a facut de mâncare Lina?

Era asa de scumpa draga de ea. Spuneau vecinii din jur ca se schimbase mult. Nu mai urla ca înainte, când o auzeau de la 1oo metrii distanta vaicarindu-se ca moare... De altfel de câte ori m-am întâlnit cu o fosta interna, ucraineanca, mi se pare... întreba ... - Tot mai moare Settima? si asta dura de vreo 8 ani cel putin. Îmi pupa mâinile si ma pupa pe fata atât de des, gingasa si neputincioasa.

Aveam zile, când nu o puteam nici cum calma, si atunci , cam o data pe saptamâna, cobora Lina si o scutura, amenintând-o ca o va trimite la un azil de batrâni daca nu se linisteste. Mi era mila de ea, dar eu nu puteam sa fiu autoritara cu ea. Alte ori, daca Lina era în toane rele, îmi raspundea ca daca nu sunt în stare sa o calmez, cheama alta, ca ei de aia ne platesc pe noi, internele sa facem ceea ce ei nu mai au chef sa faca.

Sunt remarci din astea, dar si între noi ne mai jignim, uneori chiar fara intentie.

Am avut si faze hilare cu ea. Bunaoara eu fumez. De multe ori ca sa nu îi spun ca merg sa fumez, îi spuneam ca merg la baie. Am auzit-o pe ea, când credea ca am plecat: ... - asta o sa-si cace si matele din ea ... m-am întors speriind-o : te-am auzit Settima, deci asa zici tu de mine ? ... Râzand , se agata de gâtul meu, si ma pupa.

Am facut-o sa râda cu lacrimi de multe ori. O luam la misto, în gluma: - Settima, dar când faceai dragoste cu barbatul tau, nu -ti era bine? Îmi spui numai de greutatile din viata ta. O lumina jucausa i se aprindea în ochi si o facea sa râda.

Sau când , dupa prânz, îi spuneam ca merg sa ma odihnesc, o auzeam din bucatarie , lamentându-se : ... Dar cât poate sa doarma femeia asta!! O lasam în pace. Eu citeam, sau calcam în camera mea, sau ma uitam la televizor. Nu vroiam sa ma tina lânga ea tot timpul.

De fapt ea , în timpul zilei nu dormea niciodata. Toata viata s-a trezit o data cu cântatul cocosilor, si nu a putut sa stea fara sa munceasca ceva. Daca nu mai avea ce face în casa la ea, mergea la Mario si Iris, si autoritara le spunea ca astazi punem sucul de rosii! Le culegea rosiile si se apuca de treaba. Sau urca la Antonieta, si o ajuta cu socrii bolnavi. A fost foarte saritoare. Si acuma, acestia veneau des sa o viziteze. O întrebau de sanatate, si ea invariabil le spunea ca moare.

Când am ajuns la ei în casa, Settima, nu putea sa stea ìn picioare. Avea tije în piciorusele ei firave, si nu avea curaj. Când am plecat , ajutata si sustinuta de subsiori facea si 30 de pasi marunti. Nu mai fusese de ani de zile afara, eu, o plimbam zilnic. Se întâlneau batrâneii, si cu lacrimi în ochi se îmbratisau. Credeau ca murise celalalt, de mult timp ce trecuse fara sa se vada. Apoi, ni se întâmpla, ca într-adevar sa moara vreunul din cei cu care abia vorbisem cu doua trei zile înainte.

Lunile treceau, eu îmi mai platisem din datorii, fetele celelalte plângeau tot mai mult de dor de casa sau de o îmbratisare. Parintii mei în tara, erau tot mai speriati ca vor muri fara sa ma mai vada vreodata. Adrian, fiul meu terminase serviciul militar între timp, si nu visa decât sa iasa din tara.

Cautam deci serviciu în Italia pentru el. Chiar daca cei din jur aveau firme de constructii, si seful chiar ar fi putut sa-l ia, sau altii de electricitate, sau aveau prieteni care aveau ateliere de reparatii auto , niciunul nu m-a ajutat. Înteleg ca le era si frica. O femeie în casa, treaca mearga, mai treceau cu vederea carabinierii, dar amenzile erau mari în celelalte sectoare. Si apoi cum ziceam, acolo fiecare stia ce se întâmpla în casa celuilalt, si nu aveau încredere ca nu s-ar fi aflat. Nici Lina, cu toate ca aveam spatiu suficient, nu accepta , ca în cazul în care ar fi venit copilul, sa locuiasca cu mine. De frica.

Cu frica se gândea si la vreo vizita din partea celor de acasa. Deh... viata la tara. Plânsesem mult în ultimele luni. Ma simteam atât de singura. La un moment dat chiar o anuntasem pe Lina, ca la sfârsitul lui iunie plec. Dar când le-am spus celor de acasa , ca ma întorc acasa, mi-au spus ca ar trebui sa mai râmân, pentru ca avem nevoie de bani. Asa ca nu prea aveam încotro. Am mai ramas.

E greu sa fii singur, departe. De acasa ma sunau fiecare cu problemele lor. O verisoara ma teroriza sa- i caut de lucru, dar când , în sfârsit aparuse un loc, nu era tocmai pregatita sa iasa.
Si acolo, ca si aici dealtfel, astazi e , mâine deja e ocupat locul.

Ma mai suna, Bimbi, prietena mea din Spania, la care trebuia sa ies cu 11 luni înainte, si-mi spunea ca ea nu poate accepta gândul ca traiesc în asa conditii. O auzea pe biata Settima cum vorbea cu vocea ascutita, sau tipa. Eu nu mai bagam de seama.

Asa m-a sunat si cam pe 13 iulie, spunându-mi ca trebuie sa vin în Spania. O doamna, la care ea facea curatenie de vreo patru ani , cazuse bolnava, era în spital si avea nevoie de o persoana dispusa sa locuiasca cu ea.

Usor de zis, mai greu de facut. Eram în iulie 2006, ìnainte ca România sa intre în U.E,. Eu aveam viza de intrare în Italia de cu un an înainte. Când , noi, românii aveam drept de sedere 3 luni , ca turist si si aia, daca aveai segiorno, o hârtie care se elibera numai în Perugia. Mie nu-mi facusera asa ceva, pentru ca nu vroiau sa mai cheltuie si nici sa-si complice existenta. Nici nu ma agitasem, pentru ca stiam ca nu am de gând sa ramân ani de zile. Si apoi avea valabilitate trei luni, dupa care ar fi trebuit sa ma întorc în tara pentru alte trei luni. Eu nu vroiam sa-mi las locul decent, pe ceva care ar fi aparut sau nu peste alte luni.

Bani nu aveam, pentru ca trimiteam la începutul lunii maximum posibil acasa, pentru constructia casei, si pentru plata bancilor. Îmi lasam numai de tigari si cartele de telefon. Pe haine, sau alte luxuri nu cred ca am cheltuit mai mult de 100 de euro în 11 luni.

La auzul vestii ca acum chiar plec, Lina se facuse neagra. Mi-a zis ca nu ma lasa din casa pâna nu gaseste o înlocuitoare. Si asa a fost. Mi-a platit în seara în care venise o suceveanca, nu m-a nici condus la gara.

Desi stia ca plec în Spania pentru ca la ei nu aveam sanse sa gasesc serviciu pentru copilul meu, tot nu era fericita ca plec. Ea vedea numai ca va veni alta, cu care biata Settima se va obisnui greu, si vedea numai problemele pe care aceasta situatie i-o vor crea ei. Era asa de multumita cu linistea pe care o adusesem eu.

Cu promisiuni facute cu jumatate de gura ne-am luat ramas bun.

Calatoria. Si azi spun ca mare curaj am avut, dar am vrut sa fac ceva pentru Adrian. Mi-e ìmi era bine asa cum eram. Nu ma chemau în Spania la un loc de munca mai bine retribuit. Mi se parea ca urma sa iau 6oo sau 650 de euro pe luna, dar ma ademeneau cu promisiunea ca va veni si Adrian în doua saptamâni. De altfel Bimbi chiar vroia sa-mi faca surpriza de a ma reîntâlni cu copilul , la ea în casa.

Cum am mai zis. Cu pasaportul nu eram în regula. Aveam stampila de intrare în Italia datata cu 11 luni înainte, la 1 septembrie. Chiar si prima data când am fost la Roma , în gara Termine, sau Tiburtina, carabinierii verificau pasapoartele tuturor celor ca li se parea ca sunt suspecti de a fi imigranti. Nu aveam curajul sa calatoresc cu un autocar. Din Firenze ar fi fost numai o suta de euro pâna la barcelona. Nici sa iau un avion pentru ca m-ar expediat pe loc catre România. Am ales sa risc cu trenul, desi vedeam la televizor, ca aproape zilnic la controalele facute în trenuri, erau coborâti albanezi sau romani, care încercau sa intre pe teritoriul Frantei. Îi coborau sau la Torino, sau la granita cu Franta, sau în oraselele imediat urmâtoare. ...

dar asta e alta poveste... plec sa ma ocup de señor Tomas, care acum se trezeste.

Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...2

Antonello Venditti - Lacrime di pioggia , este una preferatele mele.

Muzica italiana e trista. Cel putin parte din ea , care-mi place mie. O ascult mai rar pentru ca nu-mi permit sa ma întristez.

Asa ca am ajuns în casa Linei...

Aveam camera mea, deja un lux. Apartamentul nostru, timp liber, putin, dar îl aveam. Cu banii ma ajungeam, pentru ca Settima avea tabieturi simple. Acelasi dejun, paine prajita înmuiata în cafea instant de orz, la prânz , invariabil primul fel, fidea fiarta cu Grana Padano razuit si câteva picaturi de ulei de masline, si ceva legume cu o feliuta de carne, si zilnic, o banana. Dupa amiaza, o limonada.

91 de ani , avea draguta de ea, micuta si foarte încapatanata. Italia e tara unde femeia s-a impus, si chiar daca barbatul câstiga banii , ea manevreaza barbatul. Cel putin asa era în zona aceea, din centrul Italiei, la granita dintre Umbria si Toscana.

Lina era satula de ea. Si daca o scotea din sarite, nu se ferea s-o zgâltaie. Avea un început de senilitate, biata de ea. Dar Lina nu uitase, anii cât a trebuit s-o suporte la ea în apartament. Pâna pe la vreo optzeci de ani, Settima a tinut bucataria, a îngrijit de nepoti. Faenzo, sotul Linei, era Dumnezeu pentru biata batrânica. Desi mai avea un fiu, scund, roscat, Pietro, pentru Settima nu exista numai Faenzo.

La ora la care trebuia sa se întoarca Faenzo începea balamucul. Settima începea sa strige în gura mare : Faenzo... Faenzo... Faenzo...
Nu se oprea decât când acesta intra pe usa. Statea 10 minute sa-i spuna cu ce s-a ocupat în ziua respectiva si apoi, urca la el.

Mai statea Settima o ora, doua dupa care cerea sa fie dusa la culcare. Mi-a fost tare draga. Ma întreba de câteva ori, daca si eu ma culc. Trebuia sa-i las usa deschisa si o lumina pe hol aprinsa. Dupa vreo trei ore de bolboroseli de ale ei, adormea. Nu stiu daca m-a strigat noaptea mai mult de patru ,cinci ori. Cuminte, astepta dimineata sa intru la ea. Nu ma trezea.
Ce noroc am avut ca era cam surda, si aproape oarba. Asa nu auzea televizorul meu, sau nu-si dadea seama ca ieseam din casa dupa ce adormea. Era parte din întelegere, si chiar Lina m-a îndemnat sa ies linistita la plimbare, cu prietenele. Nu era absurda. Cum sa stai închisa la sapte - opt seara, ora la care se culca Settima.

Chiar daca veneau prietenele, ele isi luau ramas bun de la ea, si în fapt nu plecau. Ea cerea sa mearga la culcare, linistita ca suntem numai noi, doua. Cât m-a iubit saracuta de ea. Fusese saraca, la viata ei. Se nascuse a saptea, de aceea nestiind ce nume sa-i puna, i-au spus Settima. Nu prea a dus-o capul, asa ca a ramas analfabeta. Nu ascultase nici radio, nici nu se uitase la televizor în viata ei. Nu întelegea nimic din astea. Nu dansase, nu calatorise. Se casatorise cu un schiop care toata viata o batuse. Numai Lina o aparase, cand prinsese curaj dupa cativa ani de casatorie cu Faenzo. Imi spunea Lina, ca si de pe patul de bolnav terminal, mosul tot mai ridica bastonul sa o bata. Nu stiuse , draga de ea decât sa munceasca la câmp, sau în gradina. Mergea sa ajute pe toate vecinele, sa-si puna sucul de rosii, pe iarna. Imposibil de imaginat casa de italieni fara suc de rosii facut în casa.

Cum am mai zis, ea tinea casa Linei. Bucataria o lasa din mâna o mama numai când deja e prea batrâna. Îmi spunea Lina, ca abia asteptase sa fie singura în bucatarie. Povestea Settimei o stiu de la vecine. Au fost noua luni, lungi, în care ajungi sa cunosti multe lucruri despre persoanele cu care vii în contact, pentru ca nu au altceva de facut decât sa se plimbe si sa povestesca. Iar eu sa ascult, pentru ca învatasem sa ascult....

Am avut si prietene bune. Antonieta, care si azi îmi lipseste. Trebuie sa aiba vreo saptezeci acum. Vila din fata dreapta. Femeie frumoasa, desteapta, si buna la suflet. Numai ochii superbi verzi o diferentiau de mama mea. În rest avea aceiasi, fata si fizionomie cu a mamei mele, cum o stiam dintr-o poza din tinerete. Si culmea avea un nepot, care era leit Adrian al meu, dar la vârsta de 10 ani. Chiar i-am aratat pozele copilului meu la aceea vârsta, a ramas uluita de asemanare. Sotului ei, Alberto, avea o firma din domeniul electric. Inteligent om. Vesnic ne contraziceam pe tema comunismului.

Bunaoara , toti erau comunisti. Si eu care am crezut ca plecând în Italia voi da de catolici fanatici. Prejudecati, venite din necunoastere.

Eram prietena cu aproape toata generatia batrana din zona, iar dintre tinere cu surorile Riverso, deosebite, si cu Vania, draga de ea. Elizabeth, douazeci de ani, bruneta, rotunjoara, dar una din cele mai frumusele italience, îi spuneam pisicuta, era ucenica coafeza. Vittoria, de 25 mai serioasa, studenta la infermerie, cam o postliceala de asistente medicale. Studia la Sienna. A fost singura care m-a condus la gara, când am plecat, având tren la ora prânzului, era imposibil pentru vreo gospodina sa lipseasca din casa. De altfel, cred ca Vittoria venea de la scoala si a stat cu mine ora cât a avut întârziere trenul.

Vania era singura care avea în ea sânge. Singura care punea muzica mai tare în garsoniera închiriata de la Lina, la parterul vilei copiilor. Singura care venea catre casa cu muzica data la maximum în masina. Si ce frumoasa era. Bruneta cu parul lins, ochi superbi albastrii, sâni abundenti. Numai cu Vania m-am putut si distra. Mergeam sa ne plimbam, câte o ora, sau pe câmpuri, sau pe sosea catre Chiusi. Apoi ea pleca de acasa. Venea mai mult sa doarma în garsoniera. În rest, între scoala de infirmiere, casa de batrani unde lucra, serviciile ocazionale de curatenie, sau sfarsiturile de saptamana la vreun restaurant ca chelnerita abia daca se mai odihnea. Când se apropria de casa, indiferent de ora, imi trimitea un mesaj. Minunate clipe am petrecut împreuna, mâncând împreuna pepeni, înghetata sau mâncare tipica italiana. Si câte confesiuni ne-am facut.

Cu fetele mai mentin contactul, uneori chiar si cu Antonieta mai vorbesc. Eu le înteleg, dar mi-e greu sa mai vorbesc cursiv. Si apoi, ochii care nu se vad, se uita. Daca as fi avut acum trei ani laptopuri si internet, sigur am fi pastrat legatura. Dar niciuna nu are.

Aduceam un zâmbet pe buzele tuturor. Eu , o noncoformista, în rândul unor batrâni care nu-si spuneau niciodata o gluma deochiata. Trebuie sa recunosc ca eu sunt o nebunatica incurabila.
Niciodata nu i-am luat cu dvs., pentru ca nu mi-au permis.

Asa ca Gina era Gina, desi avea 92 de ani. Se plimba în general singura, pentru ca ea facea câtiva kilometrii pe jos zilnic, culegea niste plante, plate si zimtate ca frunzele de papadie, foarte bune de altfel, fierte, strecurate, sare, otet, ulei. Cresteau pe camp. Înainte le mâncau din necesitate , acum din placere. Culesesem si eu pentru prima familie, a Mirelei, si zau ca as mânca si azi.

Angiulina, 94 de ani, mama profesorului, care locuia în cladirea vecina, trecea zilnic prin fata casei mele. Iesea la plimbare la bratul unei ucrainence, platita cu ora si cu contract de munca.
Ii strigam de la geam vreo gluma, si ea era fericita sa-mi raspunda. Si de atâtea ori am vazut-o zâmbindu-mi fericita. De fiecare data îmi spunea aceeasi poveste...<<>>. Îmi placea sa o vad zâmbind si râzând. A cazut bolnava dupa ce am plecat eu, si la câteva luni a murit. De ce trebuie sa sufere atât oamenii înainte de a muri?

Mario si Iris, locuiau la doua case, de noi. Mario 80, încarcator de saci de faina sau grâu, la o moara, daca-mi aduc aminte bine si Iris, mai tânara cu vreo 10 ani, bolnava de Alzheimer, zic eu astazi, desi atunci nimeni nu pomenise de asa ceva. Fusesem de atâtea ori la ei în curte, împreuna cu Settima, în caruciorul cu rotile, statusem de atâtea ori cu Iris în balansoar, ne-am plimbat de atâtea ori pe aceleasi carari batatorite, prin padure sau pe strada , roata , roata.
Iris nu stia de ea. Câteodata raspundea mecanic, dar numai o singura data m-a privit cu lacrimi în ochi, întrebându-ma ... - Giulia, de ce mi se întâmpla asta, mie? ... O fractiune de secunda de luciditate, de care eu am fost beneficiara. Eram pe terasa profesorului, cu Angiulina, Iris, Mario si cred ca era, si o domnisoara foarte tânara, ucraineanca, fiica unei foste profesoare universitare în ucraina, care lasase totul si venise cu ani în urma, sa faca munca de jos, pentru a-si creste cei doi copii. o înlocuia pe ucraineanca casei, plecata în concediu....

S-a rupt ceva în mine când am plecat din Italia, mai ales ca deja ma obisnuisem asa de bine cu zilele de diaree, cu strigatele Settimei. Veneam de multe ori de la cumparaturi, si ajunsa la ultima curba o auzeam : Giuliaaa..., Giuliaaa..., Giuliaaa. Spuneam pe atunci, ca daca va fi sa ajung acasa, si careva va striga numele meu mai mult de o data, am sa-l strâng de gât. Dar îna nu am ajuns acasa. Si nici nu am strâns de gât pe señor Tomas, când ma striga, pentru ca el o face numai când e cazut din pat. .....

Câte povesti ar fi de spus , suficiente pentru o carte. Ce idee imi venise ieri noapte. Un roman scris cu dialogurile dintre niste prieteni care s-au cunoscut pe internet, fragmente de bloguri, capitole care sa alterneze cu ce publica fiecare. Dar mie imi lipseste talentul pentru a face acest lucru.


Dar mai e de povestit....

Placerile Martei

Marta e ca o broscuta, fericita în mediul ei natural. În apa, kilogramele nu ne mai incomodeaza pe nici una


Karate în piscina

pentru cineva care cu frica pune piciorul jos de pe trotuar, a se arunca cu capul înainte în piscina , e floare la ureche... !?



tehnica de înnot a Martei este impecabila

Enma, costumas oliva si eu bluzita decoltata

Pò Bandino, via Emilia 6....1

Pentru ca cuvintele mele sa prinda aripi, îmi pun muzica italiana. Asa pot sa simt din nou parfumul Italiei. Am terminat parte din îndatoririle mele sâptamânale, curâtenia în vila Enmei, pentru care de fiecare data trebuie sa ma autoconving, ca-mi place si ca trebuie...

Draga de mama, cum spunea ea, care toata viata m-a ferit de munca domestica, ca nu ma recunoaste. Nu-mi place sa fac curatenie, dar pot sa un anume ritm , când îmi impun. Si-mi impun numai pentru ca asa am timp dupa aceea sa fac ce-mi place. Si scap si de observatiile prepotentului de Juan, sotul Enmei.

Si apoi am învatat de la italience ce e curatenia si ordinea. Nu ca s-a prins mult de mine, dar sunt incomparabil mai harnica în casa decât eram. Adica observ dezordinea, care înainte nu ma preocupa.

Asa ajung la Lina. Era cea de a doua mea sefa în Italia. La ea mergeam sa lucrez , abandonând primul loc de munca în Italia. Îmi spuneau Giulia, desi acasa ma chemau toti Àgi (aghi), dar cum Mirela nu stia sa spuna Agnese , traducerea primului meu prenume , am ajuns într-o secunda Giulia, de la Iuliana, al doilea prenume dat de nasa mea de botez.

Giulia am ramas si azi, pentru unii Julia (hulia) în castiliana. Desi Giulia e mai frumos.

Lina ma contactase cu câteva zile înainte de 1 noiembrie , fiindu-i recomandata de fetele de la Pieve, care-mi gasisera primul loc de munca. Maria, maramureseanca din aceea casa era bolnava de spate si nu mai putea sa o ridice în brate pe soacra Linei, Settima, o batranica senila de 91 de ani, aproape oarba, aproape surda, prea slaba ca sa mai poata umbla.

Dupa ce m-a cunoscut, Lina a zis ca ma asteapta în doua zile, sa o schimb pe Maria. Maria pleca într-o casa unde batranica putea umbla si nu trebuia sa depuna efort pentru a o ridica din pat. Însa cum pe mine m-au dat afara din casa imediat ce i-am anuntat ca urmeaza sa plec peste doua zile, am ajuns mai repede în casa Linei, asa Maria a avut timp sa ma învete rutina noii case.

Puteam sa mint în prima casa, si ma conduceau cu flori, dar nu stiu sa fiu diplomata. Puteam sa spun ca mi-e atât de dor de casa, sau ca s-a întâmplat ceva grav, dar nu am facut-o, nici atunci si nici cu celelalte ocazii când am patit la fel.

Casa Linei era o vila construita cu 30 de ani ìn urma, în Po Bandino, care apartinea tot de Citta de la Pieve , doar ca era în alta directie, catre Chiusi, care era deja Toscana. În acesiasi curte, practic unite printr-o pasarela , vila moderna cu doua etaje a celor doi copii ai Linei, Massimo si Debora. Asa stâlcesc sau adapteaza italienii numele din engleza, Sara în cealalta casa, nepoata Mirelei.

O curte frumoasa, o terasa amenajata superb ìn curte, gradini marisoare si garaje pentru cele câteva vehicule pe care le detineau. Erau înstariti, BMV -uri, rulota de camping cu cabina încorporata, cu dus, cu 4 paturi, cu frigider si toate cele necesare, puteau calatori cel putin 8 persoane confortabil ,si aveau si instalatie de încalzire, pentru ca sa o poata folosi si iarna, furgoneta noua pentru afacerea lor.

Vila Linei avea doua nivele, doua apartamente cu intrari separate. Noi, la parter Lina si Faenzo la etaj, într-un foarte spatios si cochet apartament cu vreo 4-5 camere.
Noi , aveam doua camere si o sala de pranzo (living) si o încapere garaj , pe unde îmi era usor sa o scot pe Settima, batrânica, la plimbare cu scaunul cu rotile.

Mi-a fost asa de bine la Lina. Mi-au placut vecinii, ei , copiii ei. Eram ca acasa. Aveam 4 ore libere pe zi. Doua între 1o si 12, pentru a merge la cumparaturi sau unde vroiam, si alte doua dupa masa, siesta, cum ar veni. Altele, sâmbete sau duminici libere, nu aveam, de concediu ce sa mai vorbim. În general toate internele, cum ne ziceau, aveau macar un sfarsit de saptamâna liber, macar o data sau de doua ori pe luna. Eu nu. Dar pentru asta ma plateau 700 de euro pe luna, plus 200 pentru mine si Settima pentru mâncare si cele necesare casei noastre.

Nu m-a deranjat pentru ca veneau prietenele mele la mine. Ibi, prietena care-mi gasise serviciul prin intermediul fetelor pe care le cunostea la Pieve, si care de altfel ii gasisera si ei, si Mariei, si atâtor altele ca noi. Mai venea si Viorica, ajunsa tot prin ele, si care se bucura sa scape o data pe saptamâna din calvarul ei. Si apoi au mai fost si altele câteva, ocazional, care nu aveau unde sa mearga.

Primele momente ale acestor întâlniri erau placute, dar cu trecerea orelor, le apuca plânsul, dorul de casa, groaza de a se întoarce pentru o noua saptamâna în calvarul de zi cu zi. Din anumite puncte de vedere mie imi era mai bine, dar niciuna nu ar fi schimbat cu mine,dar nici eu cu ele.

Te adaptezi. Si te obisnuiesti cu noua familie, pentru ca te trateaza, de cele mai multe ori ca facând parte din familia lor. Niciodata nu m-au lasat sa le vorbesc cu dvs. Daca vedeau ca-mi depaseam sarcinile, de exemplu le sapam gradina de legume, sau greblam frunzele din gradina copiilor ei, Lina imediat îmi cumpara doua pachete de tigari. Atenta si buna la suflet.

dar asta e alta poveste...

momente de care sa te bucuri

Ponticelli, Citta della Pieve.

Frumos orasel, Citta della Pieve, ca de altfel toate orasele vechi din Italia. Prea mic, si prea linistit pentru mine care iubesc zgomotul si forfota oraselor mari. Italia e buna sa-ti petreci o vacanta, dar zi de zi , este un calvar sa traiesti în aceste orasele mici, unde toata lumea se cunoaste si stie tot ce face celalalt. De fapt ca la noi, la tara.

Deci, primele doua luni am lucrat ìn Ponticelli, localitate apartinatoare de Citta della Pieve.
Eram ca într-un concediu, într-un satulet cu câteva vile, gen Borsec sau Tusnad de la noi.

De pe sosea, se vedea Citta della Pieve , impunatoare cu culorile caramizii ale caselor si edificiilor antice. Mergeam cu am mai spus des la Pieve cu Mirela, pentru ca ea era vesnic mai bolnava decât Rita, biata poliomelitica pentru care fusesem eu angajata.
Chiar a fost internata de vreo doua ori, ea facând pe bolnava, tipând : ajutati-ma când ajungeam la portile spitalului, lasându-se greoaie în bratele celor de la urgente. Bineînteles, facându-i analizele, vedeau si de altfel, din anterioarele vizite, ca îi place sa ajunga des pe un pat de spital, sa i se dea atentie.
Dupa o zi o externau, având nevoie de paturi pentru cei bolnavi cu adevarat.

Giovanni era tot timpul cu noi. Grijuliu si atent. Ma uitam la el si încercam sa înteleg ce anume îl lega de Mirela. Era ciudat. Se cunoscusera pe când, cu ani în urma Mirela fusese internata în acelasi salon cu mama lui, muribunda. Se împrietenisera si nu se mai desparteau. Fusese maresal, în marina de coasta. Crescuse în orfelinate de ale bisericii, si probabil suferise abuzuri din partea prelatilor.

Mama lui fusese cunoscuta ca cea care cauta printre gunoaie, dar lasase în urma ei , dupa cum am înteles din relatarile Mirelei, un apartament cu cinci camere, bine aranjat. Tata nu cred ca avuse, doar un frate care locuia cine stie pe unde , si care nu-l cauta niciodata. Avea în jur de 55 ani. Îsi petrecea fiecare dupa masa în cimitir, singur , îngenunchiat în fata casetei cu ramasitele mamei sale. (cimitirele din Italia sunt foarte diferite de ale noastre, sunt pereti ìntregi cu nise , sau cripte familiale, care au tot asa 7-8 nise în perete).

Ce vedea în Mirela, nu mi-am explicat. Cred ca nu erau în stare decât sa viseze la anumite lucruri, pentru ca altceva îmi parea imposibil. Si, fara sa vreau asistam în fiecare seara, la jumatate de ora dupa ce parasea casa noastra, la conversatiile telefonice pe care le aveau , dupa ce Franco, amarâtul urca la etajul doi unde aveau ei apartamentul. Atunci îsi spuneau ce aveau sa-si spuna. Flirturi puerile.

Acum, Mirela avea cam înaltimea mea, 1,68 si avea 99 de kilograme atat de asimetric dispuse încât, mi se facea mila de ea când facea dus , sau mai rau când luase obiceiul sa-mi ceara sa-i fac un masaj. Picioare lungi, foarte slabe, o burta enorma, grasime pe spate culminând cu o cocoasa la nivelul ultimelor vertebre. Degetele de la mâini si picioare anchilozate, cu noduri la toate articulatiile. Spunea ea, ca din cauza muncii pe care o facuse, în tinerete, ìn marochinaria parintilor.

Cert e ca, nu ìnvatase la viata ei, si nici nu citise banuiesc o carte macar.
Avea în jur de 61 ani si Franco, sotul ei, 68. De Franco ce sa zic, bolnav, fost zidar analfabet.
Am întâlnit foarte multi analfabeti acolo.

Când am ajuns la ei în casa, mi-am dat seama ca vorbeam cursiv italiana. Datorita anilor în care zilnic ma uitam la canalele italiene, prin 94-95. Serile stateam în fata usii de la intrare. Toata familia se reunea. Fratii, cumnatele, vecini sau vecine. Atunci am învatat sa crosetez. Toate prosoapele, sau cearceafurile din casele lor aveau margini crosetate.

Casele aveau usa care dadea direct în strada. Trotuare nu exista în Ponticelli. În satuc mai erau si alte românce, din Iasi, alta într-o cladire din fata casei noastre din Moldova de peste Prut. Dureroasa poveste a acesteia din urma.

Mi-e greu sa explic prin ce stari psihice treci când esti plecata din tara ta din cauza disperarii. Si noi chiar eram disperati acasa. Magazinul nostru, din cauza concurentei mari si a chiriei care urma sa creasca din nou, era falimentar. Aveam cam 3000 de euro credit luat la o banca si alti 2-3ooo în lei luati de la alta banca.
Casa noastra era neterminata, posibilitatile noastre de a plati cele 200 de euro pe luna , rate la credite , inexistente. Sotul meu lucrase la firma unui prieten, gestionar de materiale de constructii si mai ales vopsele, pentru cinci milioane pe luna. Ce ne-am mai bucurat într-o zi, când a trebuit sa livreze el ceva materiale peste deal, la Sighetul Marmatiei, si la întoarcere facuse ciubuc, bani de o pâine.

Asa ca bucuroasa am acceptat sa plec la munca de servitoare în casa cu prima ocazie. Consider ca tot raul în viata e spre bine. Deznadejdea m-a alungat din tara. Bine ca nu reusisem sa vindem casa începuta cu ani în urma, sau mai rau sa amanetam casa si terenul când ne-a mers atât de rau încât nu aveam bani pentru putina marfa din care sa ne câstigam banii de chirie si de mâncare.

Si de câte ori am amanetat lantul de aur a lui Adrian , care era în armata, pentru ca sa pot umple congelatoarele cu macrou sau pulpe. Greu ne-a mers în 2005.

Dar îmi gasisem de lucru la 1 septembrie 2005 în Italia, în casa acestei Mirela, si daca fetele nu mi-ar fi gasit ceva mai bun, n-o abandonam. Pe când eu calatoream catre Italia , sotul meu începea serviciul într-o întreprindere de amenajari si reabilitari drumuri.

dar asta este o alta poveste

Speranta moare ultima

Nu vreau sa folosesc fraze uzate. Dar este adevarat.
M-am întors profund marcata din prima încercare în Italia. Dupa ce am terminat de povestit ce mi s-a întâmplat, mi-am cautat servici temporal. În zece zile lucram ca vânzatoare într-un non stop central. Magazinul nostru era deja închis pentru ca nu mai mergea deloc. Înainte de a pleca prima data deja lichidaseram aproape tot stocul , platisem furnizorii, asa ca sotulului meu îi ramasese doar sa strânga ultimele noastre utilaje din proprietate. Când m-am întors din Italia spatiul era deja predat la proprietari.
Mi-aduc aminte , ca chiar în saracia din ultimele saptamâni, veneau sacali în controale, si din saracia lucie, mai vroiau si ei un pic. Îmi pare asa de bine ca nu mai am contact cu functionarimea asta atât de corupta. Nu mi-as mai face niciodata un magazin. De atâtea ori afisasem un zâmbet de ìncântare la vederea lor, desi stiam ca mita pe care va trebui sa le-o dau este câstigul familiei mele pe câteva zile. Nu stiu daca si în alte tari exista atâta coruptie ca la noi.

Deci lucram în 20 iunie 2005 la un non stop, întrebând fara jena pe fiecare , daca nu cunoaste pe cineva care sa-mi ofere un loc de munca decent în Italia. Faceam maxim de ture posibile. Nu ma deranjau sâmbetele si duminicile de 16 ore. Trebuia sa câstig maxim posibil în conditiile date.

Asa am întâlnit persoane care-mi dadusera sperante. Pe la mijlocul lui august venisera si vechii mei prieteni acasa din Spania. Nu-mi promiteau de lucru, dar aveam un loc unde sa-mi pot pune capul jos la ei în casa. Deja aveam rezervarea facuta la un autocar pe 9 septembrie când am dat de o alta prietena care-mi daduse sperante. Urma sa dau un comision de 500 de euro din primele salarii, daca-mi vor gasi de lucru.

Din senin, a aparut într-o zi o persoana, spunând ca vine din partea prietenei mele, întrebând daca mai vreau sa plec. Am spus ca în clipa aceea chiar.
În doua zile eram din nou într-un microbus , calatorind spre Citta della Pieve. renuntasem la rezervarea catre Spania, unde nu ma astepta nimic sigur. Alesesem un loc de munca sigur.

Am ajuns în casa unei familii din Ponticeli, lânga Citta della Pieve.
Trebuia sa ma ocup de o femeie poliomelitica, Rita, de vrea 90 kg, sa dorm cu ea în aceeasi camera, sa-i pun galeata sub scaunul cu rotile sa-si faca necesitatile, sa o spal zilnic, sa o târasc la dus, sa fac mâncarea si curatenia ìntr-o casa cu 2 nivele, dar mai ales suportând crizele de isterie ale celeilalte,Mirela, patroana.

S-au comportat foarte bine cu mine, dar rugasem deja fetele, ca în caz ca apare ceva mai decent sa ma schimbe. Asa a si fost. A aparut loc în alta casa, cu un salariu cu o suta de euro mai mare, dar avantajul era ca urma sa am camera mea, sa locuiesc singura cu batrânica, care avea 91 de ani si familia era normala.

Asa ca am anuntat-o pe Mirela ca urma sa plec peste doua zile...
Simtea ea ca voi pleca, pentru ca stia ca era insuportabila. Îmi cumparase în doua luni de toate : chiloti, pijamale, sutien, pulovere, cizme de piele. Biata, dar ma înnebunea cu urletele ei.

Casa în care locuiam era un duplex. Jumatate era a ei si fusese a parintilor ei, cealalta a celor doi frati. Unul dintre frati o facea zilnic puta, si asta tipând la ferestre îi raspundea ca fiicele ei erau.
Asta, pentru ca la noi la masa venea si amantul Mirelei, daca se putea chema asa pentru ca Mirela avea un corp asa de hidos, încât mi-era greu de imaginat asa ceva.
Giovanni, era un frumusel care fusese ofiter în marina. Dar sigur era dus cu pluta, pentru ca Mirela era singurul prieten pe care-l avea.
Dealtfel cred ca era mai degraba un flirt innocent între ei. Sotul Mirelei era un fost betiv, venit ìn casa, asa ca nu avea nici un cuvânt. Abia umbla, cadea foarte des pentru ca avea genunchii operati. Cobora dimineata, mânca si apoi pleca sa se aseze pe o banca. Nu vorbea cu aproape nimeni.
Giovanni ne ducea, pe mine si pe Mirela peste tot. Mergeam asa de des la spital, pentru ca Mirela suferea pe lânga diabet si de ipohondrie. Cum întelegeam tot ce ziceau medicii ,stiam ca se preface. De fiecare când ne întorceam, spunea ca medicii îi dadusera putine sperante. Era un circ în toata regula. În cele doua luni petrecute acolo, am crezut ca-mi pierd mintile.

Asa ca am anuntat-o pe Mirela ca urma sa plec....
Îsi dadea în carti în fiecare zi , asa ca simtind din timp, îmi tot spunea ca voi pleca. Dealtfel, nu avusesera niciodata o femeie în casa. Era o lenesa proasta, avusese femei, pe care le platea cu ora, care-i faceau mâncarea, si o ajutasera cu Rita.

Pe Rita o luasera din interes. Era verisoara cu ei , locuise într-un orasel la câtiva kilometri. Avusese o casa superba, dar handicapata cum era, încapuse pe mâna unor românasi de ai nostri, care abuzau de ea, fusese arsa cu tigara, chiar si la organele genitale, îi ipotecasera casa, si îi luasera aproape toti banii.
Verisorii crezând ca vor avea de câstigat si ei ceva de pe urma ei, si ceva tot mai ramasese dupa vânzarea casei, luasera tutela ei. Ar fi multe de povestit. Fusese frumoasa Rita, si avea niste ochi, albastrii superbi. Boala ei se agravase dupa împlinirea a 18 ani. Dar parintii fusesera bogati. Asa ca ea nu a prea suferit pâna când a dat de românasii nostrii. Ajungi sa cunosti atatea povesti de viata, încât la un moment dat, viata ta pare un vis frumos, pe lânga celelalte.

Revenind la cele spuse mai înainte, stiu numai ca în cele doua luni reusisem sa curat destul de bine casa. La fereastra din bucatarie avea o perdea de paianjeni de jumatate de metru. Cred ca nu fusese curatat geamul de 20 de ani. Si traiau în bucatarie, ca punct central al casei. Mobile superbe puse într-o casa murdara.

Asa ca, am anuntat-o ca urma sa plec cu adevarat în doua zile...
M-au platit si mi-au spus sa plec în chiar momentul acela, fara sa astepte sa treaca cele doua zile. Am lasat acolo parte din lucrurile ce mi le cumparase, mai putin cele intime, deja folosite. Practic m-au dat afara pe usa.

Si am plecat târandu-mi geanta catre sosea. Venea sotul unei prietene sa ma duca la Po Bandino.
Dar asta e o noua poveste.

Primul esec

M-a trezit señor Tomas, gândind ca vreau si astazi sa vad a cincea dimineata de encierro ( în traducere - închidere- actul de a conduce taurii înspre tarcul de la Plaza de Torros). Ieri dimineata a murit un tânar caruia , bietul taur speriat , i-a smuls efectiv vena cava. Dupa masa, la corida a murit si taurul , pe nume Capucino. Astazi sunt destui cei care liciteaza pentru capul taurului ucigas. Un trofeu al mortii. Dealtfel, pe lânga tanarul mort, a lasat in urma trei care au fost raniti în coapse si în stomac, operati, si câtiva cu rani mai usoare. Temperamentali spaniolii. Astazi erau chiar mai multi gata sa înfrunte pericolul.

Nu vreau sa scriu mai multe despre tauri desi coridele sunt pasionante când înveti sa le întelegi. Toreadorul respecta taurul, si este o lupta pe viata si moarte între ei.

Cunosteam Spania din imaginile de la coride, flamenco, castele vechi, Don Quijote, si sarbatorile de San Fermin din Pamplona. Aveam o impresie vaga despre aceasta tara, prejudecati care încetul cu încetul s-au schimbat. Sunt mai umani, mai solidari decât noi. Poate si din cauza ca sunt mai bogati, dar chiar si acum când au cea mai mare rata de somaj din Europa ajuta mai mult si mai mult tarile sarace.
Si apoi sistemul lor de sanatate este gratuit. Chiar si eu am parte de asistenta sanitara gratuita si chiar medicamente gratuite prin cardul solidar.

De medicul meu ce sa mai vorbesc. E drept ca e vecin cu mine, dar vine sa ma ìntrebe de sanatatea mea si a parintilor mei din tara.
Este cel mai bun prieten al meu, spaniol. Foarte inteligent, vesnic pus pe învatat alte si alte limbi straine.
Ma tortureaza sa-i vorbesc în italiana, când eu am pierdut usurinta de a conversa, când am învatat spaniola. Avid de informatii. Comunist convins.
Îmi spunea saptamânile trecute ca el ar fi adeptul unui regim totalitar comunist. Fiecaruia dupa necesitati, fiecare dupa posibilitati. I-am explicat ca eu , si sotia lui Irina (ucraineanca) venim din regimuri comuniste care nu au reusit sa puna în practica teoriile comuniste, care în esenta nu sunt rele, dar puse în practica limiteaza toate libertatile. Si apoi e în natura noastra, a omenirii, sa fim lacomi. Si societatea este atât de neomogena, încât de cele mai multe ori la putere ajung persoane fara scrupule, pentru ca noi ceilalti, mai decenti si mai modesti simtim repulsie fata de minciuna. Politicienii numesc asta diplomatie si management, înselatorie si minciuna sunt în realitate.
Si apoi sunt sigura, ca daca eu as fi la putere nu as fi cu nimic mai buna. Puterea schimba caracterele , daca am asa ceva.

Câteodata ma întreaba ce parere are D-zeul meu despre nedreptatile din lumea asta. Nu stiu ce sa-i raspund , pentru ca nu sunt o crestina practicanta. Stiu doar ca tu, trebuie sa lupti cu toate mijloacele pentru a te ajuta, sa încerci sa te autodepasesti.

Îmi aduc aminte de prima mea iesire din tara. În 25 mai 2005. Dupa o viata de munca de birou si chiar magazin propriu, cautam cu disperare un loc de munca în strainate. Dupa sute de persoane întrebate, o fetita de la magazinul alaturat, studenta, mi-a facut legatura cu o familie de tineri, colegi de ai ei care duceau persoane la cules de capsuni în Calabria. Eu, cu kilogramele mele la munca campului, munca pe care nu am facut-o niciodata!
Si asa am calatorit 2 zile si doua nopti, în doua autoturisme. Plecasem de acasa cu 230 de euro luati împrumut de la fratele meu. Mi s-a spus ca italianul plateste tot. Am ajuns acolo, la Vibo Valencia. Italianul l-a platit pe sofer si ne-a luat pasapoartele. M-am trezit dormind intr-o rulota veche, cu o familie de galateni. Munca , un supliciu, ma târam în genunchi si tot nu ma lasam. Seara cadeam în pat îndoita în doua. Nu aveam putere nici sa plâng. În zece zile ma obisnuisem cu munca. Însa... întelegeam bine italiana. Asa mi-am dat seama ca patronii nu plateau. Venea o bulgaroaica sa-si ceara banii de la patron si asta ameninta ca o duce la politie, sa o denunte ca a furat-o. Dealtfel întrebând-o pe fata din galati si ea mi-a spus ca-i datoreaza o groaza de bani, dar ca nu are ce face.
Mi-am dat seama ca erau mafioti cu adevarat. A treia noapte , toti cei din casutele unde locuiam, am fost condusi sa dormim sub un pod de aproximativ 50 metri înaltime. Era razie, cautau cu elicoptere, blindate, motociclete emigranti ca noi, adica fara contracte de munca. Nu pot descrie spaima prin care am trecut. Bagajele ni le luasera, si noi fara haine, fara mancare am stat ascunsi în tufisuri 24 de ore. Se apropia ziua nationala a Italiei, 2 iunie.
În urmatoarele zile lucrând pe o parcela de capsuni de lânga sosea, patroana ne-a spus ca daca vin carabinierii, (cu mitraliere de brat), sa asteptam sa intre pâna la jumatea rândului si apoi sa o luam la fuga catre maracini, unde era plin de serpisori, salamandre si câte alte vietati.
Eram mânati ca animalele, se comportau cu noi ca si cu animalele, urla patroana aceea 8 ore pe zi la noi, ca la sclavi. Nu aveai voie sa te ridici sa-ti îndrepti spatele. Culegeai capsuni îndoita la 90 de grade. Erau aprox. 45-50 de grade în sere. Cadeau femeile lesinate.
Am început sa-mi cer pasaportul, sa pot pleca. Dupa câteva zile mi-au aruncat pasaportul pe masa si mi-au spus sa plec în dimineata aceea împreuna cu o fata. Considera patronul ca am muncit suficient pentru cât a platit calatoria mea. Deja plecase o doamna, îi gasisera un loc de munca în Firenze. Eu mai aveam ceva bani de calatorie. M-am suit în primul tren spre Roma. Am ajuns , dupa indicatiile galatenilor în Tiburtina, o autogara de unde plecau autocare în toate directiile. Nu-mi ajungeau cei 125 de euro pentru calatorie. Costa 130. Te acostau soferi care mergeau catre Romania, se ofereau cu 100 dar nu am avut încredere ca nu ma vor vinde sau cine stie ce altceva.
Am plâns la fetele de la agentie, si dupa a doua vizita la ele mi-au dat un bilet catre casa. Au urmat alte 48 ore de calvar calatorind catre casa cu o diaree groaznica, fara un ban în buzunar, fara mâncare. În autogara din Tiburtina, vorbind cu un maramureasean, copil care pleca câtre Aquila, m-a auzit un tigan, ca nu am un ban, nici de apa nici de mers la toaleta. În momentul acela a venit cu nu sandwich , o sticla de apa si o cafea. În cele 12 ore pâna la plecarea autocarului mi-a adus de câteva ori mâncare. În final mi-a povestit despre el. Era hot la Bruxelles, era urmarit în tara pentru vatamare corporala, avea pasaport fals si mergea sa se întâlneasca cu nevasta la Bari. S-a comportat foarte bine cu mine. Îl chema Adrian , ca pe fiul meu.

Apoi am început interminabila calatorie. De la Roma, prin Genova, Torino, Milano si apoi la Oradea m-au dat jos zicând ca trebuie sa iau un microbuz catre casa, cu care firma mare, OgniVia avea contract. Alte ore de asteptare, un sofer care nu vroia sa ma duca decât pe bani. În final m-a luat pentru ca l-am amenintat ca-i reclam la politie. Am ajuns în Baia Mare bolnava, si fara bani de taxi. M-a dus un taximetrist cu jumatate din bani. Am sunat la usa si a ramas cu gura cascata soacra mea. Nu le spusesem nimic când am vorbit din Italia. Nu stiau de mine de zile.
Credeau ca-mi merge bine. O saptamâna nu m-am oprit din povestit si din pâns. Însa situatia noastra era tot disperata. Aveam datorii la banca. Dupa alta saptamâna îmi cautam din nou de lucru în Italia. De data asta cu mai mult succes. Dar asta e alta poveste.

Primul contact cu zapada la Izvoare, Poiana Soarelui

Inocenta unui copilas este induiosatoare. Alexandra si Luminita au aparut în viata noastra în Spania. A trebuit sa vina Adrian pâna aici ca sa le cunoasca si sa se îndragosteasca de ele. Si, tot pentru ele a trebuit sa se întoarca în tara.

Alexandra nu este fiica biologica a lui Adrian , dar n-as putea sa o iubesc mai mult nici daca ar fi.

Si apoi cum sa nu o iubesti? Nu am vazut copila mai isteata . Intra sub pielea ta si se cuibareste acolo. Ochii mari , vesnic zambitori, mintea care cine stie câte povesti nascoceste. Cucereste pe toti.
Parintilor mei le face foarte bine prezenta ei. Tata , care iubeste mult copiii are o ocupatie. Ingrijeste de Alexandra când Luminita si Adrian sunt la servici. Mama o rasfata. De câte ori o sun acasa, în loc sa-mi spuna cum sunt ei, îmi povesteste de nazbâtiile Alexandrei. Un copil îti umple casa si sufletul de veselie.
Vorbim pe Skype, si ma intreaba de zeci de ori : Ma vezi? ... acum ma vezi? ... acum ma vezi?...
Te vad iubitica mea! Esti comoara mea cea mai de pret.

Sa dea Dumnezeu ca mama si tatal tau sa pastreze intotdeauna o relatie civilizata, din care tu sa fii cea mai beneficiata. Fericirea ta depinde de asta.
Stim cu totii ca in familiile cu parinti despartiti , copii sufera cel mai mult. Cum sa lipsesti copilul de dragostea celor care l-au zamislit?
Nu va fi cazul tau. Ai gasit în noi o familie în plus care sa te iubeasca. Bineînteles ca ne lipsesti când nu esti în casa noastra, dar si tatal tau te iubeste foarte mult. Si chiar daca sunt atâtia kilometri între cele doua orase, buna întelegere va face sa fie mai suportabila despartirea.
Sper doar ca ma va lasa si pe mine sa te vad prin intermediul internetului.

Alba

,
Frumoasa bruneta din imagine este prietena mea, Alba, la care eu i-am facut costumul de carnaval. Este crescatoare de câini Husky si de pisici de rasa.

Enma in rochita galbena

Enma , una din fiicele lui señor Tomas, imbracata intr-o rochita cusuta de mine. Are si taior, nu-l purta când i-am facut fotografia.